Regretatul Rinus Michels, supranumit “Generalul” antrenorul nationalei Olandei care a pierdut la limita in fata Germaniei finala din 1974, a facut faimoasa afirmatie: “Fotbalul este un razboi”. Cind Olanda si-a luat revansa in 1988 invinghind Germania, ca sa mearga mai departe si sa devina campioana europeana, mai multi oameni au dansat pe starzi in Olanda decit in ziua cind razboiul adevarat sa incheiat, in Mai 1945.
In 1969 meciului de fotbal dintre Honduras si El Salvador a condus la un conflict militar, cunoscut ca Razboiul fotbalului. Tensiunea dintre cele doua tari erau deja puternice. Suporterii din Honduras au fost huiduiti, si chiar mai rau, imnul national al Hondurasului a fost insultat, iar drapelul alb albastru a tarii, profanat.
Desigur, razboaie iscate din fotbal sunt rare (intr-adevar, nu pot gasi alt exemplu), dar notiunea ca competitiile sportive internationale inspira inevitabil o fraternitate calda – o ideie avansata de Baronul de Coubertain, fondatorul Jocurilor Olimpice moderne – este o utopie romantica. Actele de violenta ale huliganilor din fotbalul Britanic, reflecta o ciudata nostalgie pentru razboi. Viata pe timp de pace poate fi plicticoasa, iar gloria Britanica pare a fi o cale lunga in trecut. Fotbalul este o oportunitate de a trai fiorii luptei, fara ca sa risti mai mult decit citeva oase rupte.
Chiar si atunci cind fotbalul nu duce la varsari de singe, el inspira emotii puternice - primitive si tribale – evocind zilele cind razboinicii isi vopseau fetele si sareau in sus si in jos in dansul de razboi, urlind ca maimutele. Natura meciului incurajeaza aceasta: viteza, violenta colectiva.
Tenisul nu creeaza frenezie la scara nationala. Nici chiar boxul, cu exceptia citorva ocazii rari, precum atunci cind Joe Luois, “Bombardierul Cafeniu” il bate pe Max Schimeling, favoritul nazistilor, in 1938. La urma urmelor, aceasta forma de lupta este intre doi indivizi, nu intre doua triburi.
Arthur Koestler a avut dreptate cind a spus ca acesta este nationalism, si ca acesta este nationalism fotbalistic – si ca acesta din urma se resimte mai puternic. Koestler insusi, un mindru cetatean Britanic, dar nascut in Budapesta, a ramas un “football nationalist” ungar intreaga lui viata.
Aceast nationalism te ajuta sa ai dusmani traditionali, rani vechi, si umilinte care au nevoia sa fie videcate, fie si numai simbolic. Trebuie sa fie greu pentru americani, care nu au nici un fotball de calitate, nici puternice sentimentele de ura istorica, pentru a impartasi euforia Olandezilor, cind au invins Germania in 1988, sau a coreenilor atunci cind au batut Japonia.
Poate cel mai bun exemplu al acestui tip de nationalism sportiv nu a fost un meci de fotbal, ci finala Campionatul Mondial de hochei pe gheata din 1969, cind Cehoslovacia a invins Uniunea Sovietica la numai un an dupa ce tancurile sovietice au patruns in Praga. Jucatorii Cehoslovaci au indreptat crosele lor de hochei spre sportivii rusi, ca pe niste arme, iar victoria lor a provocat revolte anti sovetice in Cehoslovacia.
In mod cert, indiferent de visul nobil pe care la avut atunci de Coubertain, valori precum cosmopolitanismul si fratia inter-culturala se lipesc mai greu de fiinta umana decit emotiile primitive de trib. Tribul poate fi un club, un clan, ori o natiune. Inainte de cel de-al Doilea Razboi Mondial, cluburile de fotbal aveau o componenta etnica sau religioasa: Tottenham Hotspur in Londra a fost “evreiesc”, in timp ce Arsenal era “irlandez”. Vestigii ale acestor trasaturi au ramas si pina acum: Aiax Amsterdam este inca tachinat de adversarii provinciali ca “clubul evreiesc”. Si echipele din Glasgow, Celtic si Ranger, ramin divizate de afiliatiile religioase, Celtic fiind catolica, iar Rangers, protestanta.
Dar o rasa sau o religie comuna nu este esentiala. Eroii francezi care au cistigat Campionatul Mondial in 1998, include fotbalisti cu origini africane si arabe si ei erau mindri de asta. Multe cluburi celebre sunt amestecate ca reclamele lui Benetton, cu antrenori si jucatori din toate colturile lumii, dar acest lucru pare sa nu afecteze cu nimic entuziasmul suporterilor locali. In unele tari, fotbalul este singurul lucru care uneste oamenii divizati, pe Siiti si Suniti in Irak, sau Musulmanii si crestinii in Sudan.
Desigur, majoritatea oamenilor care ghindesc lucid, sunt un pic ca de Coubertin. Emotiile tribale sunt penibile si periculoase cind li se da friu liber. Dupa Al Doilea Raboi Mondial, din motive evidente, exprimarea sentimentelor natonaliste a fost practic, un subiect tabu in Europa. Noi toti aveam sarcina sa devenim buni europeni, iar nationalismul era pentru rasisti. Si totusi, din moment ce Koestler a avut dreptate, aceste emotii nu au putut fi pur si simplu inabusite. Trebuia de gasit o iesire din situatie, si fotbalul afera aceasta iesire...
Arenele de fotbal au devenit un fel de rezervatie unde tabuurile, furiile si chiar antagonismele rasiale ar putea fi relaxate, dar pina la un punct: atunci cind suporterii lui Aiax au fost numiti evrei putrezi, iar aceasta a generat violente acompaniate de huidieli, autoritatile orasului au decis sa intervina. Unele jocuri au trebuit sa se joace fara prezenta suporterilor rivali.
Nu toate meciurile de fotbal sunt incarcate de sentimente negative si violenta. Campionatul Modial din acest an ar pute fi un festival de succes al fraternitatii si pacii.
Dar faptul ca sportul poate dezlantui sentimente primitive, nu este un motiva care sa-l condamne. Poate ca e mai bine ca oamenii sa-si potoleasca aceste sentimente negative pe arenele sportive, decit pe cimpul de lupta. Preferam sportul in locul razboaielor.
Asa ca haideti sa inceapa jocul si lasa ca cea mai buna echipa sa cistige. Care este desigur Olanda, tara mea de bastina.
Ian Buruma
0 comments